Răsturnarea regalităţii şi instaurarea republicii au dus la consolidarea poziţiei aristocraţiei romane atât în viaţa economico-socială, cât şi în cea politică. Creşterea importanţei patricienilor, care acum deţineau întreaga conducere politică la Roma, a făcut să se adâncească şi mai mult contradicţiile dintre ei şi plebei. Iar concentrarea pământurilor în mâinile patricienilor a avut ca urmare sărăcirea masei plebeilor. Pe de altă parte folosirea terenurilor provenite din ager publicus numai de către patricieni care realizau mari beneficii, i-au nemulţumit şi mai mult pe plebei. Micile lor proprietăţi de pământ erau insuficiente pentru întreţinerea familiei, de aceea erau nevoiţi să facă datorii la cei bogaţi. Neputând plăti datoriile la timp, plebeii deveneau adeseori sclavi. Plebeii, care formau majoritatea populaţiei şi suportau sarcinile militare şi fiscale ale statului, nu aveau drepturi politice. Ei erau excluşi cu totul de la conducere, drumul spre magistraturi şi spre instituţiile republicii le era închis chiar şi plebeilor bogaţi. De aceea, această perioadă cuprinsă între secolele al V-lea şi al III-lea î.Hr. este dominată de lupta dusă de plebei împotriva patricienilor pentru satisfacerea revendicărilor economice, ca şi pentru obţinerea drepturilor politice. Mai ales plebeii bogaţi se străduiau să câştige privilegii politice şi religioase egale cu patricienii.
Contradicţiile dintre plebei şi patricieni încep să crească, datorită situaţiei plebeilor apăsaţi de povara datoriilor tot mai mari şi nerespectarea promisiunilor făcute de patricieni pentru a îmbunătăţii statutul economic şi juridic al plebeilor.
Astfel, tradiţia romană ne arată că, în anul 494 î.Hr., plebeii s-au răsculat şi s-au retras pe Muntele Sacru (mons sacer) unde şi-au jurat credinţă reciprocă (lex sacrata) formând o legiune a lor. Faptul acesta a înspăimântat pe patricieni, care au trimis un reprezentant să negocieze reîntoarcerea acestora. Aceştia au fost nevoiţi să facă o serie de concesii, ca: anularea unor datorii precum şi dreptul ca plebeii să aibă doi tribuni pentru apărarea intereselor lor. Aceştia vor conduce adunarea plebeilor pe triburi (concilia plebis tributa). Adunarea populară îi alegea pe cei doi tribuni şi lua hotărârile populare (plebiscitae). Din anul 471 î.Hr. tribunii aleşi erau în număr de 4 sau 5 în funcţie de numărul districtelor orăşeneşti (lex Publilia), iar mai târziu ajung la 10.
Tribunii – aleşi dintre plebei – erau persoane considerate inviolabile şi sacre (sacrosancţi). Drepturile şi obligaţiile tribunilor populari constau în: apărarea plebeilor de actele arbitrare ale magistraţilor (iux auxilii), dreptul de apel în cazul pedepsirii sau arestării unui cetăţean (ius intercedendi), dreptul de veto (de opunere) asupra actelor oficiale ale magistraţilor şi asupra hotărârilor Senatului, cu excepţia situaţiei de război. Hotărârile Adunării populare, începând cu anul 287 î.Hr. (Lex Hortensia), devin obligatorii pentru întreaga populaţie. Templul Trinităţii Ceres, Liber, Libera, desăvârşit în 493 î.Hr. pe Aventin, ce reprezenta centrul vieţii religioase a plebeilor, cu tezaur şi arhive, era supravegheat de edilii plebei care au devin asistenţii tribunilor.
Cu timpul, atribuţiile tribunilor s-au mărit şi mai mult, putând chiar propune legi.
Contradicţiile dintre plebei şi patricieni încep să crească, datorită situaţiei plebeilor apăsaţi de povara datoriilor tot mai mari şi nerespectarea promisiunilor făcute de patricieni pentru a îmbunătăţii statutul economic şi juridic al plebeilor.
Astfel, tradiţia romană ne arată că, în anul 494 î.Hr., plebeii s-au răsculat şi s-au retras pe Muntele Sacru (mons sacer) unde şi-au jurat credinţă reciprocă (lex sacrata) formând o legiune a lor. Faptul acesta a înspăimântat pe patricieni, care au trimis un reprezentant să negocieze reîntoarcerea acestora. Aceştia au fost nevoiţi să facă o serie de concesii, ca: anularea unor datorii precum şi dreptul ca plebeii să aibă doi tribuni pentru apărarea intereselor lor. Aceştia vor conduce adunarea plebeilor pe triburi (concilia plebis tributa). Adunarea populară îi alegea pe cei doi tribuni şi lua hotărârile populare (plebiscitae). Din anul 471 î.Hr. tribunii aleşi erau în număr de 4 sau 5 în funcţie de numărul districtelor orăşeneşti (lex Publilia), iar mai târziu ajung la 10.
Tribunii – aleşi dintre plebei – erau persoane considerate inviolabile şi sacre (sacrosancţi). Drepturile şi obligaţiile tribunilor populari constau în: apărarea plebeilor de actele arbitrare ale magistraţilor (iux auxilii), dreptul de apel în cazul pedepsirii sau arestării unui cetăţean (ius intercedendi), dreptul de veto (de opunere) asupra actelor oficiale ale magistraţilor şi asupra hotărârilor Senatului, cu excepţia situaţiei de război. Hotărârile Adunării populare, începând cu anul 287 î.Hr. (Lex Hortensia), devin obligatorii pentru întreaga populaţie. Templul Trinităţii Ceres, Liber, Libera, desăvârşit în 493 î.Hr. pe Aventin, ce reprezenta centrul vieţii religioase a plebeilor, cu tezaur şi arhive, era supravegheat de edilii plebei care au devin asistenţii tribunilor.
Cu timpul, atribuţiile tribunilor s-au mărit şi mai mult, putând chiar propune legi.
 |
| Afişarea Legilor celor XII table în Forumul roman |
Plebeii au continuat totuşi lupta lor cu patricienii susţinuţi de clientela lor rurală. Patricienii au fost siliţi să accepte, în 486 î.Hr., numirea unei comisii compusă din 10 bărbaţi (decemviri), dintre care 5 erau plebei şi 5 patricieni, şi care jurul anului 450 î.Hr. au întocmit Legea celor XII table (leges duodecim tabularum), afişată în Forum pentru a fi cunoscută de toţi. Conţinutul acestor legi cuprind: drept civil, cod penal şi drept procedural, drept public şi legea religiilor (puternică influenţă a dreptului grecesc: Codul lui Solon). De asemenea, era interzisă căsătoria dintre patricieni şi plebei (interdicţie ridicată prin lex Canuleia în 445). Publicarea acestor legi, care aveau un caracter limitat a constituit totuşi o mare victorie a plebeilor. Cunoaşterea de către toţi a legilor scrise limita abuzurile patricienilor, punând astfel pe plebei sub ocrotirea legii. Pe de altă parte, datorită faptului că se recunoştea egalitatea civilă a plebeilor cu patricienii, a îndemnat pe plebei să continue lupta pentru noi revendicări.
Astfel, câţiva ani mai târziu, plebeii obţin şi dreptul de căsătorie cu femei patriciene.
Cu aceasta se încheie prima fază a luptelor dintre plebei şi patricieni, conceptul de stat trece în faţa celui de clasă. Victoriile plebeilor se datorau în primul rând preponderenţei lor în viaţa, economică, ca şi numărului tot mai mare pe care îl aveau în armată.
Patricienii, mari proprietari de pământ, acaparaseră noi pământuri din ager publicus, ceea ce nemulţumea pe plebei. Pe de altă parte, plebeii voiau să obţină drepturi politice.
Astfel, în anul 367 î.Hr., plebeii au obţinut dreptul de a fi aleşi consuli. În acest scop a fost votată o lege potrivit căreia unul din cei doi consuli trebuia să fie plebeu. Totodată s-a votat legea care interzicea să se ia în arendă mai mult de 500 de jugăre (125 ha) dinager publicus.
În anii următori, reprezentanţii stratului superior al plebeilor, treptat, au primit dreptul de a fi aleşi dictatori (356 î.Hr.), cenzori (351 î.Hr.), chestori, pretori (337 î.Hr.), şi dreptul de a ocupa principalele funcţii religioase (300 î.Hr. – lex Ogulnia).
Paralel cu dreptul de a ocupa magistraturile cele mai înalte ale republicii, plebeii au reuşit să sporească şi atribuţiile atât ale magistraţilor, cât şi ale instituţiilor lor. Astfel, tribunii au obţinut dreptul de a convoca senatul şi de a propune legi, iar în anul 287 î.Hr., prin legea lui Hortensius, dreptul ca hotărârile adunării plebeilor să aibă putere de lege în întreg statul roman.
Cu aceasta, lupta pentru egalitatea civilă şi politică a plebeilor cu patricienii a luat sfârşit.
De această democratizare a magistraturilor şi instituţiilor romane au profitat numai plebeii bogaţi, deoarece, funcţiile nefiind plătite, plebeii săraci nu puteau să ocupe magistraturi.
Această luptă a dus în cele din urmă la lichidarea inegalităţii politice şi civile între plebei şi patricieni. De acum înainte la conducerea statului roman se afla – nobilimea (optimates, nobilitas) – formată din vechii patricieni şi din plebeii bogaţi, care vor ocupa toate magistraturile. În rândurile acesteia va putea pătrunde orice persoană care va reuşi să ocupe o înaltă magistratură. În afară de nobilime, care constituia clasa dominantă exploatatoare în statul roman, continua să existe masa plebeilor săraci.
Astfel, câţiva ani mai târziu, plebeii obţin şi dreptul de căsătorie cu femei patriciene.
Cu aceasta se încheie prima fază a luptelor dintre plebei şi patricieni, conceptul de stat trece în faţa celui de clasă. Victoriile plebeilor se datorau în primul rând preponderenţei lor în viaţa, economică, ca şi numărului tot mai mare pe care îl aveau în armată.
Patricienii, mari proprietari de pământ, acaparaseră noi pământuri din ager publicus, ceea ce nemulţumea pe plebei. Pe de altă parte, plebeii voiau să obţină drepturi politice.
Astfel, în anul 367 î.Hr., plebeii au obţinut dreptul de a fi aleşi consuli. În acest scop a fost votată o lege potrivit căreia unul din cei doi consuli trebuia să fie plebeu. Totodată s-a votat legea care interzicea să se ia în arendă mai mult de 500 de jugăre (125 ha) dinager publicus.
În anii următori, reprezentanţii stratului superior al plebeilor, treptat, au primit dreptul de a fi aleşi dictatori (356 î.Hr.), cenzori (351 î.Hr.), chestori, pretori (337 î.Hr.), şi dreptul de a ocupa principalele funcţii religioase (300 î.Hr. – lex Ogulnia).
Paralel cu dreptul de a ocupa magistraturile cele mai înalte ale republicii, plebeii au reuşit să sporească şi atribuţiile atât ale magistraţilor, cât şi ale instituţiilor lor. Astfel, tribunii au obţinut dreptul de a convoca senatul şi de a propune legi, iar în anul 287 î.Hr., prin legea lui Hortensius, dreptul ca hotărârile adunării plebeilor să aibă putere de lege în întreg statul roman.
Cu aceasta, lupta pentru egalitatea civilă şi politică a plebeilor cu patricienii a luat sfârşit.
De această democratizare a magistraturilor şi instituţiilor romane au profitat numai plebeii bogaţi, deoarece, funcţiile nefiind plătite, plebeii săraci nu puteau să ocupe magistraturi.
Această luptă a dus în cele din urmă la lichidarea inegalităţii politice şi civile între plebei şi patricieni. De acum înainte la conducerea statului roman se afla – nobilimea (optimates, nobilitas) – formată din vechii patricieni şi din plebeii bogaţi, care vor ocupa toate magistraturile. În rândurile acesteia va putea pătrunde orice persoană care va reuşi să ocupe o înaltă magistratură. În afară de nobilime, care constituia clasa dominantă exploatatoare în statul roman, continua să existe masa plebeilor săraci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu