Puterea republicană este definită prin formula
SPQR = Senatus Populus Que Romanus
(Senatul şi Poporul roman).
SPQR = Senatus Populus Que Romanus
(Senatul şi Poporul roman).
marți, 13 mai 2014
Conflictele sociale dintre plebei si patricieni
Răsturnarea regalităţii şi instaurarea republicii au dus la consolidarea poziţiei aristocraţiei romane atât în viaţa economico-socială, cât şi în cea politică. Creşterea importanţei patricienilor, care acum deţineau întreaga conducere politică la Roma, a făcut să se adâncească şi mai mult contradicţiile dintre ei şi plebei. Iar concentrarea pământurilor în mâinile patricienilor a avut ca urmare sărăcirea masei plebeilor. Pe de altă parte folosirea terenurilor provenite din ager publicus numai de către patricieni care realizau mari beneficii, i-au nemulţumit şi mai mult pe plebei. Micile lor proprietăţi de pământ erau insuficiente pentru întreţinerea familiei, de aceea erau nevoiţi să facă datorii la cei bogaţi. Neputând plăti datoriile la timp, plebeii deveneau adeseori sclavi. Plebeii, care formau majoritatea populaţiei şi suportau sarcinile militare şi fiscale ale statului, nu aveau drepturi politice. Ei erau excluşi cu totul de la conducere, drumul spre magistraturi şi spre instituţiile republicii le era închis chiar şi plebeilor bogaţi. De aceea, această perioadă cuprinsă între secolele al V-lea şi al III-lea î.Hr. este dominată de lupta dusă de plebei împotriva patricienilor pentru satisfacerea revendicărilor economice, ca şi pentru obţinerea drepturilor politice. Mai ales plebeii bogaţi se străduiau să câştige privilegii politice şi religioase egale cu patricienii.
Contradicţiile dintre plebei şi patricieni încep să crească, datorită situaţiei plebeilor apăsaţi de povara datoriilor tot mai mari şi nerespectarea promisiunilor făcute de patricieni pentru a îmbunătăţii statutul economic şi juridic al plebeilor.
Astfel, tradiţia romană ne arată că, în anul 494 î.Hr., plebeii s-au răsculat şi s-au retras pe Muntele Sacru (mons sacer) unde şi-au jurat credinţă reciprocă (lex sacrata) formând o legiune a lor. Faptul acesta a înspăimântat pe patricieni, care au trimis un reprezentant să negocieze reîntoarcerea acestora. Aceştia au fost nevoiţi să facă o serie de concesii, ca: anularea unor datorii precum şi dreptul ca plebeii să aibă doi tribuni pentru apărarea intereselor lor. Aceştia vor conduce adunarea plebeilor pe triburi (concilia plebis tributa). Adunarea populară îi alegea pe cei doi tribuni şi lua hotărârile populare (plebiscitae). Din anul 471 î.Hr. tribunii aleşi erau în număr de 4 sau 5 în funcţie de numărul districtelor orăşeneşti (lex Publilia), iar mai târziu ajung la 10.
Tribunii – aleşi dintre plebei – erau persoane considerate inviolabile şi sacre (sacrosancţi). Drepturile şi obligaţiile tribunilor populari constau în: apărarea plebeilor de actele arbitrare ale magistraţilor (iux auxilii), dreptul de apel în cazul pedepsirii sau arestării unui cetăţean (ius intercedendi), dreptul de veto (de opunere) asupra actelor oficiale ale magistraţilor şi asupra hotărârilor Senatului, cu excepţia situaţiei de război. Hotărârile Adunării populare, începând cu anul 287 î.Hr. (Lex Hortensia), devin obligatorii pentru întreaga populaţie. Templul Trinităţii Ceres, Liber, Libera, desăvârşit în 493 î.Hr. pe Aventin, ce reprezenta centrul vieţii religioase a plebeilor, cu tezaur şi arhive, era supravegheat de edilii plebei care au devin asistenţii tribunilor.
Cu timpul, atribuţiile tribunilor s-au mărit şi mai mult, putând chiar propune legi.
Contradicţiile dintre plebei şi patricieni încep să crească, datorită situaţiei plebeilor apăsaţi de povara datoriilor tot mai mari şi nerespectarea promisiunilor făcute de patricieni pentru a îmbunătăţii statutul economic şi juridic al plebeilor.
Astfel, tradiţia romană ne arată că, în anul 494 î.Hr., plebeii s-au răsculat şi s-au retras pe Muntele Sacru (mons sacer) unde şi-au jurat credinţă reciprocă (lex sacrata) formând o legiune a lor. Faptul acesta a înspăimântat pe patricieni, care au trimis un reprezentant să negocieze reîntoarcerea acestora. Aceştia au fost nevoiţi să facă o serie de concesii, ca: anularea unor datorii precum şi dreptul ca plebeii să aibă doi tribuni pentru apărarea intereselor lor. Aceştia vor conduce adunarea plebeilor pe triburi (concilia plebis tributa). Adunarea populară îi alegea pe cei doi tribuni şi lua hotărârile populare (plebiscitae). Din anul 471 î.Hr. tribunii aleşi erau în număr de 4 sau 5 în funcţie de numărul districtelor orăşeneşti (lex Publilia), iar mai târziu ajung la 10.
Tribunii – aleşi dintre plebei – erau persoane considerate inviolabile şi sacre (sacrosancţi). Drepturile şi obligaţiile tribunilor populari constau în: apărarea plebeilor de actele arbitrare ale magistraţilor (iux auxilii), dreptul de apel în cazul pedepsirii sau arestării unui cetăţean (ius intercedendi), dreptul de veto (de opunere) asupra actelor oficiale ale magistraţilor şi asupra hotărârilor Senatului, cu excepţia situaţiei de război. Hotărârile Adunării populare, începând cu anul 287 î.Hr. (Lex Hortensia), devin obligatorii pentru întreaga populaţie. Templul Trinităţii Ceres, Liber, Libera, desăvârşit în 493 î.Hr. pe Aventin, ce reprezenta centrul vieţii religioase a plebeilor, cu tezaur şi arhive, era supravegheat de edilii plebei care au devin asistenţii tribunilor.
Cu timpul, atribuţiile tribunilor s-au mărit şi mai mult, putând chiar propune legi.
 |
| Afişarea Legilor celor XII table în Forumul roman |
Plebeii au continuat totuşi lupta lor cu patricienii susţinuţi de clientela lor rurală. Patricienii au fost siliţi să accepte, în 486 î.Hr., numirea unei comisii compusă din 10 bărbaţi (decemviri), dintre care 5 erau plebei şi 5 patricieni, şi care jurul anului 450 î.Hr. au întocmit Legea celor XII table (leges duodecim tabularum), afişată în Forum pentru a fi cunoscută de toţi. Conţinutul acestor legi cuprind: drept civil, cod penal şi drept procedural, drept public şi legea religiilor (puternică influenţă a dreptului grecesc: Codul lui Solon). De asemenea, era interzisă căsătoria dintre patricieni şi plebei (interdicţie ridicată prin lex Canuleia în 445). Publicarea acestor legi, care aveau un caracter limitat a constituit totuşi o mare victorie a plebeilor. Cunoaşterea de către toţi a legilor scrise limita abuzurile patricienilor, punând astfel pe plebei sub ocrotirea legii. Pe de altă parte, datorită faptului că se recunoştea egalitatea civilă a plebeilor cu patricienii, a îndemnat pe plebei să continue lupta pentru noi revendicări.
Astfel, câţiva ani mai târziu, plebeii obţin şi dreptul de căsătorie cu femei patriciene.
Cu aceasta se încheie prima fază a luptelor dintre plebei şi patricieni, conceptul de stat trece în faţa celui de clasă. Victoriile plebeilor se datorau în primul rând preponderenţei lor în viaţa, economică, ca şi numărului tot mai mare pe care îl aveau în armată.
Patricienii, mari proprietari de pământ, acaparaseră noi pământuri din ager publicus, ceea ce nemulţumea pe plebei. Pe de altă parte, plebeii voiau să obţină drepturi politice.
Astfel, în anul 367 î.Hr., plebeii au obţinut dreptul de a fi aleşi consuli. În acest scop a fost votată o lege potrivit căreia unul din cei doi consuli trebuia să fie plebeu. Totodată s-a votat legea care interzicea să se ia în arendă mai mult de 500 de jugăre (125 ha) dinager publicus.
În anii următori, reprezentanţii stratului superior al plebeilor, treptat, au primit dreptul de a fi aleşi dictatori (356 î.Hr.), cenzori (351 î.Hr.), chestori, pretori (337 î.Hr.), şi dreptul de a ocupa principalele funcţii religioase (300 î.Hr. – lex Ogulnia).
Paralel cu dreptul de a ocupa magistraturile cele mai înalte ale republicii, plebeii au reuşit să sporească şi atribuţiile atât ale magistraţilor, cât şi ale instituţiilor lor. Astfel, tribunii au obţinut dreptul de a convoca senatul şi de a propune legi, iar în anul 287 î.Hr., prin legea lui Hortensius, dreptul ca hotărârile adunării plebeilor să aibă putere de lege în întreg statul roman.
Cu aceasta, lupta pentru egalitatea civilă şi politică a plebeilor cu patricienii a luat sfârşit.
De această democratizare a magistraturilor şi instituţiilor romane au profitat numai plebeii bogaţi, deoarece, funcţiile nefiind plătite, plebeii săraci nu puteau să ocupe magistraturi.
Această luptă a dus în cele din urmă la lichidarea inegalităţii politice şi civile între plebei şi patricieni. De acum înainte la conducerea statului roman se afla – nobilimea (optimates, nobilitas) – formată din vechii patricieni şi din plebeii bogaţi, care vor ocupa toate magistraturile. În rândurile acesteia va putea pătrunde orice persoană care va reuşi să ocupe o înaltă magistratură. În afară de nobilime, care constituia clasa dominantă exploatatoare în statul roman, continua să existe masa plebeilor săraci.
Astfel, câţiva ani mai târziu, plebeii obţin şi dreptul de căsătorie cu femei patriciene.
Cu aceasta se încheie prima fază a luptelor dintre plebei şi patricieni, conceptul de stat trece în faţa celui de clasă. Victoriile plebeilor se datorau în primul rând preponderenţei lor în viaţa, economică, ca şi numărului tot mai mare pe care îl aveau în armată.
Patricienii, mari proprietari de pământ, acaparaseră noi pământuri din ager publicus, ceea ce nemulţumea pe plebei. Pe de altă parte, plebeii voiau să obţină drepturi politice.
Astfel, în anul 367 î.Hr., plebeii au obţinut dreptul de a fi aleşi consuli. În acest scop a fost votată o lege potrivit căreia unul din cei doi consuli trebuia să fie plebeu. Totodată s-a votat legea care interzicea să se ia în arendă mai mult de 500 de jugăre (125 ha) dinager publicus.
În anii următori, reprezentanţii stratului superior al plebeilor, treptat, au primit dreptul de a fi aleşi dictatori (356 î.Hr.), cenzori (351 î.Hr.), chestori, pretori (337 î.Hr.), şi dreptul de a ocupa principalele funcţii religioase (300 î.Hr. – lex Ogulnia).
Paralel cu dreptul de a ocupa magistraturile cele mai înalte ale republicii, plebeii au reuşit să sporească şi atribuţiile atât ale magistraţilor, cât şi ale instituţiilor lor. Astfel, tribunii au obţinut dreptul de a convoca senatul şi de a propune legi, iar în anul 287 î.Hr., prin legea lui Hortensius, dreptul ca hotărârile adunării plebeilor să aibă putere de lege în întreg statul roman.
Cu aceasta, lupta pentru egalitatea civilă şi politică a plebeilor cu patricienii a luat sfârşit.
De această democratizare a magistraturilor şi instituţiilor romane au profitat numai plebeii bogaţi, deoarece, funcţiile nefiind plătite, plebeii săraci nu puteau să ocupe magistraturi.
Această luptă a dus în cele din urmă la lichidarea inegalităţii politice şi civile între plebei şi patricieni. De acum înainte la conducerea statului roman se afla – nobilimea (optimates, nobilitas) – formată din vechii patricieni şi din plebeii bogaţi, care vor ocupa toate magistraturile. În rândurile acesteia va putea pătrunde orice persoană care va reuşi să ocupe o înaltă magistratură. În afară de nobilime, care constituia clasa dominantă exploatatoare în statul roman, continua să existe masa plebeilor săraci.
Caracterul economiei romane din perioada republicii
În perioada republicii, ocupaţia principală a romanilor era agricultura. După formarea statului roman, o parte însemnată din terenurile comune ale ginţilor a devenit proprietatea statului, constituind aşa-numitul ager publicus. Din acest pământ se dădeau în arendă loturi proprietarilor particulari. Cu timpul, ager publicus a sporit prin adăugarea noilor teritorii cucerite.
Fiecare familie patriciană romană deţinea la început un mic lot de pământ în jurul casei, denumit heredium, pe care se cultivau cerealele şi legumele necesare gospodăriei respective. Acest pământ care se putea moşteni din tată în fiu a constituit baza proprietăţii private; ea se va întinde treptat, prin arendare, chiar şi asupra lui ager publicus.
Familiile bogate patriciene posedau, pe lângă terenuri agricole, şi numeroase turme de vite, ceea ce contribuia la întărirea puterii lor economice.
În timpul dominaţiei etrusce, romanii au început să se ocupe cu meşteşugurile şi comerţul, care treptat au căpătat o mare dezvoltare. Roma a devenit în scurt timp o piaţă pentru schimburile de produse. Meşteşugurile şi comerţul erau practicate îndeosebi de plebei, ceea ce a contribuit treptat la ridicarea şi la îmbogăţirea lor.
Deoarece agricultura a constituit, în aceste vremuri, principala îndeletnicire a locuitorilor Romei, economia romană şi-a păstrat aşadar, în timpul secolului al V-lea – al III-lea î.Hr., un pronunţat caracter agrar.
Fiecare familie patriciană romană deţinea la început un mic lot de pământ în jurul casei, denumit heredium, pe care se cultivau cerealele şi legumele necesare gospodăriei respective. Acest pământ care se putea moşteni din tată în fiu a constituit baza proprietăţii private; ea se va întinde treptat, prin arendare, chiar şi asupra lui ager publicus.
Familiile bogate patriciene posedau, pe lângă terenuri agricole, şi numeroase turme de vite, ceea ce contribuia la întărirea puterii lor economice.
În timpul dominaţiei etrusce, romanii au început să se ocupe cu meşteşugurile şi comerţul, care treptat au căpătat o mare dezvoltare. Roma a devenit în scurt timp o piaţă pentru schimburile de produse. Meşteşugurile şi comerţul erau practicate îndeosebi de plebei, ceea ce a contribuit treptat la ridicarea şi la îmbogăţirea lor.
Deoarece agricultura a constituit, în aceste vremuri, principala îndeletnicire a locuitorilor Romei, economia romană şi-a păstrat aşadar, în timpul secolului al V-lea – al III-lea î.Hr., un pronunţat caracter agrar.
Republica Romana
După abolirea monarhiei la Roma s-a instaurat republica aristocratică, condusă de magistraţi şi de instituţii patriciene.
Puterea civilă şi militară a fost încredinţată, la doi magistraţi, numiţi consuli (consules). Aleşi pe timp de un an dintre patricieni, ei deţineau puterea supremă în stat. Ei comandau armata, convocau şi prezidau senatul şi comiţiile şi judecau în ultimă instanţă procesele cele mai însemnate. Purtau toga cu marginile roşii şi erau escortaţi de o gardă formată din 12 lictori care duceau pe umeri un mănunchi de nuiele şi o secure (fasciile), simbolul puterii supreme. La expirarea termenului magistraturii, consulii puteau fi traşi la răspundere pentru faptele lor, dacă ele erau socotite abuzive.
În vreme de mare primejdie pentru Roma, în locul celor doi consuli era numit un magistrat extraordinar, numit dictator, căruia îi erau încredinţate puteri nelimitate pe timp de şase luni, pentru ca să conducă toate acţiunile pe care le socotea necesare în vederea apărării statului. El era ajutat de comandantul cavaleriei, magister equitum.
Puterea civilă şi militară a fost încredinţată, la doi magistraţi, numiţi consuli (consules). Aleşi pe timp de un an dintre patricieni, ei deţineau puterea supremă în stat. Ei comandau armata, convocau şi prezidau senatul şi comiţiile şi judecau în ultimă instanţă procesele cele mai însemnate. Purtau toga cu marginile roşii şi erau escortaţi de o gardă formată din 12 lictori care duceau pe umeri un mănunchi de nuiele şi o secure (fasciile), simbolul puterii supreme. La expirarea termenului magistraturii, consulii puteau fi traşi la răspundere pentru faptele lor, dacă ele erau socotite abuzive.
În vreme de mare primejdie pentru Roma, în locul celor doi consuli era numit un magistrat extraordinar, numit dictator, căruia îi erau încredinţate puteri nelimitate pe timp de şase luni, pentru ca să conducă toate acţiunile pe care le socotea necesare în vederea apărării statului. El era ajutat de comandantul cavaleriei, magister equitum.
 |
Pe măsură ce statul roman s-a dezvoltat şi pentru a da posibilitate consulilor să se ocupe numai de conducerea statului, au fost înfiinţate noi magistraturi. Astfel, au fost numiţi doi pretori (praetores), cărora le-a fost încredinţată judecarea proceselor, apoi doi cenzori (censores) aleşi pe cinci ani, care se ocupau de stabilirea veniturilor statului, cu verificarea listelor de cetăţeni romani. Mai târziu au fost numiţi doi chestori (questores), care administrau averea statului.
Instituţia supremă de conducere a republicii romane era Senatul, compus tot din 300 de patricieni (patres = şefii clanurilor şi foştii consuli) la care mai târziu li se vor adăuga şi plebei. Senatul lua acum hotărârile în cele mai importante probleme de stat şi consilia activitatea tuturor magistraţilor (senatus consultum). Sfaturile date magistraţilor se transformă ulterior în ordine absolute. În cazul în care un post de consul rămânea vacant se alegea un rege interimar (interrex) care conducea timp de cinci zile. Ceea ce sporea însă puterea senatului era faptul că, spre deosebire de magistraţi, care erau aleşi pe timp limitat, membrii senatului erau aleşi pe viaţă, dând astfel acestei instituţii un caracter permanent.
Comiţiile curiate şi comiţiile centuriate din timpul, regalităţii au fost menţinute. Însă comiţiile curiate şi-au pierdut mai târziu importanţa, multe din atribuţii trecând asupra senatului şi comiţiilor centuriate. În timpul republicii au fost create adunările pe triburi ale plebeilor, comiţiile tribute. La început, acestea alegeau pe magistraţii plebeilor – tribunii. Mai târziu, când plebeii au obţinut drepturi egale cu patricienii, hotărârile comiţiilor numite plebiscite, au luat caracterul de legi obligatorii pentru întreg poporul roman.
Republica romană era condusă de aristocraţi (patricienii) care aveau toate drepturile şi conduceau treburile statului.
Instituţia supremă de conducere a republicii romane era Senatul, compus tot din 300 de patricieni (patres = şefii clanurilor şi foştii consuli) la care mai târziu li se vor adăuga şi plebei. Senatul lua acum hotărârile în cele mai importante probleme de stat şi consilia activitatea tuturor magistraţilor (senatus consultum). Sfaturile date magistraţilor se transformă ulterior în ordine absolute. În cazul în care un post de consul rămânea vacant se alegea un rege interimar (interrex) care conducea timp de cinci zile. Ceea ce sporea însă puterea senatului era faptul că, spre deosebire de magistraţi, care erau aleşi pe timp limitat, membrii senatului erau aleşi pe viaţă, dând astfel acestei instituţii un caracter permanent.
Comiţiile curiate şi comiţiile centuriate din timpul, regalităţii au fost menţinute. Însă comiţiile curiate şi-au pierdut mai târziu importanţa, multe din atribuţii trecând asupra senatului şi comiţiilor centuriate. În timpul republicii au fost create adunările pe triburi ale plebeilor, comiţiile tribute. La început, acestea alegeau pe magistraţii plebeilor – tribunii. Mai târziu, când plebeii au obţinut drepturi egale cu patricienii, hotărârile comiţiilor numite plebiscite, au luat caracterul de legi obligatorii pentru întreg poporul roman.
Republica romană era condusă de aristocraţi (patricienii) care aveau toate drepturile şi conduceau treburile statului.
Regalitatea. Organizarea Regatului.
Prima formă de conducere politică cunoscută la Roma a fost regalitatea. După tradiţia romană, au domnit şapte regi. Primii patru au fost latini şi sabini şi au domnit alternativ, adică unul latin, urmat de un altul sabin. În timpul acestora, Roma şi-a întins stăpânirea asupra unei părţi din Latium şi a pus aici bazele unei vieţi economice. Ultimii trei regi, care au domnit în secolul al VI-lea î.Hr. au fost de origină etruscă, ceea ce dovedeşte că în această vreme etruscii îşi întinseseră stăpânirea asupra Romei. Acestora li se atribuie de către
 Servius Tullius |
tradiţie lucrări edilitare de pe urma cărora Roma s-a transformat într-un adevărat oraş.
Regele era numit cu aprobarea zeilor şi avea puteri limitate. El era în acelaşi timp comandant militar, judecător suprem şi preot. El era ajutat în cârmuire de un sfat format din căpeteniile celor 300 de ginţi numiţi Senat (senatus; senes = cei bătrâni). Un rol important îl avea Adunarea poporului, numită comitia curiata (curia = coviria = comunitatea bărbaţilor), formată din ostaşi care se întruneau pe curii(existau 30 de curii). Comitia curiata era organul superior în statul roman, alegând pe rege, declarând război şi luând hotărâri în problemele mari de stat.
În timpurile vechi, romanii au avut o organizare gentilică patriarhală, unitatea socială de bază fiind ginta, denumită gens. După tradiţie, toată populaţia era alcătuită din trei sute de ginţi, care formau poporul roman (populus romanus). Zece ginţi înrudite formau o curie, iar zece curii – un trib. Tradiţia romană ne spune că la început au existat la Roma trei triburi: Ramnes, al latinilor, Tities, al sabinilor şiLuceres al etruscilor. Treptat însă ginta şi-a pierdut din importanţa ei, întărindu-se în schimb familia. Capul familiei, pater (tatăl), avea o putere nelimitată asupra membrilor familiei.
Patricienii sunt reprezentanţii vechilor ginţi. Denumirea de patrician vine chiar de la cuvântul pater. Aceştia au dobândit bogăţii şi proprietăţi, formând aristocraţia, clasa privilegiată a societăţii romane. Ei deţineau conducerea statului.
În acest timp apare la Roma şi sclavia. Sclavii proveneau dintre prizonierii de război; ei erau socotiţi ca membrii inferiori ai familiei romane şi folosiţi la munci casnice; de aceea sclavia avea un caracter patriarhal.
Restul populaţiei romane, care se găsea în afara ginţilor, îl formau plebeii. Plebeii erau persoane stabilite la Roma după întemeierea ei, precum şi locuitorii din teritoriile cucerite ulterior şi anexate oraşului. Majoritatea plebeilor se ocupau cu agricultura şi meseriile; o parte dintre ei se ocupau cu comerţul, devenind bogaţi. Deşi plebeii plăteau impozite şi serveau în armată, ei nu erau consideraţi membri ai comunităţii romane.
În această epocă au apărut şi clienţii (clientes), persoane mai puţin bogate, provenite din rândul plebeilor sau dintre membrii săraci ai ginţilor şi care se puneau sub protecţia unor patricieni. Aceştia acordau clienţilor sprijin material şi moral, pentru care ei se îndatorau să-i ajute pe patroni în alegeri, în războaie şi în diferite servicii casnice. În felul acesta clienţii, depinzând de patricieni, intrau oarecum în componenta ginţilor.
Aşadar, regalitatea romană corespundea fazei de democraţie militară, perioadă caracteristică descompunerii organizării gentilice.
Spre sfârşitul regalităţii, datorită rolului precumpănitor pe care încep să-l aibă plebeii în viaţa economică, ca şi obligaţiile lor militare, a făcut ca ei să fie încadraţi în rândurile poporului roman. Astfel, tradiţia romană, arată că regele Servius Tullius a venit cu o reformă, prin care voia să încadreze în rândurile poporului roman, alături de patricieni, şi pe plebeii cu avere. În acest scop cetăţenii şi suprafaţa Romei au fost împărţiţi în districte teritorial-administrative (tribus, trib): 14 urbane, 17 (mai apoi 31) rurale. Populaţia era încadrată după avere în cinci clase cenzitare (classes), fiecare fiind grupată în centurii (100 de oameni); în total erau 193 de centurii cu obligaţii fiscale şi militare precise. Centuriile erau convocate lunar în adunări, numite comiţii centuriate, în care patricienii aveau însă un rol hotărâtor.
Comitia centuriata s-a constituit ca bază pentru formarea armatei. Relaţia de sânge îşi pierde importanţa, determinantă devine proprietatea pământului şi averea posedată (timocraţie / plutocraţie). Adunarea celor care puteau să poarte arme se realiza pe Câmpul lui Marte la chemarea consulilor, prin arborarea steagului roşu de război pe Capitoliu. Decizia se lua după categorii, prin vot deschis, după ce se făcea apelul după listă.
Această reformă, care reflectă trecerea la organizarea statului a contribuit la înlăturarea principiului gentilic. Ea a provocat o puternică reacţiune din partea patricienilor; aceştia voiau să-şi păstreze neatinse privilegiile lor şi erau nemulţumiţi că în comiţiile centuriate trebuiau să fie alături de plebei. Tradiţia romană ne spune că ei au organizat un complot împotriva lui Servius Tullius, pe care l-au ucis, aducând ca rege pe Tarquinius Superbus. Acesta, căutând să conducă statul ca un adevărat tiran, a nemulţumit poporul roman, care s-a răsculat, izgonindu-l din Roma în anul 509 î.Hr., astfel s-a pus capăt regalităţii.
Regele era numit cu aprobarea zeilor şi avea puteri limitate. El era în acelaşi timp comandant militar, judecător suprem şi preot. El era ajutat în cârmuire de un sfat format din căpeteniile celor 300 de ginţi numiţi Senat (senatus; senes = cei bătrâni). Un rol important îl avea Adunarea poporului, numită comitia curiata (curia = coviria = comunitatea bărbaţilor), formată din ostaşi care se întruneau pe curii(existau 30 de curii). Comitia curiata era organul superior în statul roman, alegând pe rege, declarând război şi luând hotărâri în problemele mari de stat.
În timpurile vechi, romanii au avut o organizare gentilică patriarhală, unitatea socială de bază fiind ginta, denumită gens. După tradiţie, toată populaţia era alcătuită din trei sute de ginţi, care formau poporul roman (populus romanus). Zece ginţi înrudite formau o curie, iar zece curii – un trib. Tradiţia romană ne spune că la început au existat la Roma trei triburi: Ramnes, al latinilor, Tities, al sabinilor şiLuceres al etruscilor. Treptat însă ginta şi-a pierdut din importanţa ei, întărindu-se în schimb familia. Capul familiei, pater (tatăl), avea o putere nelimitată asupra membrilor familiei.
Patricienii sunt reprezentanţii vechilor ginţi. Denumirea de patrician vine chiar de la cuvântul pater. Aceştia au dobândit bogăţii şi proprietăţi, formând aristocraţia, clasa privilegiată a societăţii romane. Ei deţineau conducerea statului.
În acest timp apare la Roma şi sclavia. Sclavii proveneau dintre prizonierii de război; ei erau socotiţi ca membrii inferiori ai familiei romane şi folosiţi la munci casnice; de aceea sclavia avea un caracter patriarhal.
Restul populaţiei romane, care se găsea în afara ginţilor, îl formau plebeii. Plebeii erau persoane stabilite la Roma după întemeierea ei, precum şi locuitorii din teritoriile cucerite ulterior şi anexate oraşului. Majoritatea plebeilor se ocupau cu agricultura şi meseriile; o parte dintre ei se ocupau cu comerţul, devenind bogaţi. Deşi plebeii plăteau impozite şi serveau în armată, ei nu erau consideraţi membri ai comunităţii romane.
În această epocă au apărut şi clienţii (clientes), persoane mai puţin bogate, provenite din rândul plebeilor sau dintre membrii săraci ai ginţilor şi care se puneau sub protecţia unor patricieni. Aceştia acordau clienţilor sprijin material şi moral, pentru care ei se îndatorau să-i ajute pe patroni în alegeri, în războaie şi în diferite servicii casnice. În felul acesta clienţii, depinzând de patricieni, intrau oarecum în componenta ginţilor.
Aşadar, regalitatea romană corespundea fazei de democraţie militară, perioadă caracteristică descompunerii organizării gentilice.
Spre sfârşitul regalităţii, datorită rolului precumpănitor pe care încep să-l aibă plebeii în viaţa economică, ca şi obligaţiile lor militare, a făcut ca ei să fie încadraţi în rândurile poporului roman. Astfel, tradiţia romană, arată că regele Servius Tullius a venit cu o reformă, prin care voia să încadreze în rândurile poporului roman, alături de patricieni, şi pe plebeii cu avere. În acest scop cetăţenii şi suprafaţa Romei au fost împărţiţi în districte teritorial-administrative (tribus, trib): 14 urbane, 17 (mai apoi 31) rurale. Populaţia era încadrată după avere în cinci clase cenzitare (classes), fiecare fiind grupată în centurii (100 de oameni); în total erau 193 de centurii cu obligaţii fiscale şi militare precise. Centuriile erau convocate lunar în adunări, numite comiţii centuriate, în care patricienii aveau însă un rol hotărâtor.
Comitia centuriata s-a constituit ca bază pentru formarea armatei. Relaţia de sânge îşi pierde importanţa, determinantă devine proprietatea pământului şi averea posedată (timocraţie / plutocraţie). Adunarea celor care puteau să poarte arme se realiza pe Câmpul lui Marte la chemarea consulilor, prin arborarea steagului roşu de război pe Capitoliu. Decizia se lua după categorii, prin vot deschis, după ce se făcea apelul după listă.
Această reformă, care reflectă trecerea la organizarea statului a contribuit la înlăturarea principiului gentilic. Ea a provocat o puternică reacţiune din partea patricienilor; aceştia voiau să-şi păstreze neatinse privilegiile lor şi erau nemulţumiţi că în comiţiile centuriate trebuiau să fie alături de plebei. Tradiţia romană ne spune că ei au organizat un complot împotriva lui Servius Tullius, pe care l-au ucis, aducând ca rege pe Tarquinius Superbus. Acesta, căutând să conducă statul ca un adevărat tiran, a nemulţumit poporul roman, care s-a răsculat, izgonindu-l din Roma în anul 509 î.Hr., astfel s-a pus capăt regalităţii.
Regalitatea. Realitatea Intemeierii
Din datele arheologice rezultă că primele aşezări din viitorul oraş Roma au fost construite pe Palatin încă din mileniul al zecelea î.Hr., şi mai târziu s-au ridicat aşezări şi pe dealurile Esquilino şi Quirinale. Vestigiile arheologice au demonstrat că de-a lungul Tibrului, la Ostia, au existat încă de la sfârşitul epocii bronzului (circa 1000 î.Hr.) o serie întreagă de sate, care au ocupat aproape fiecare deal, de-a lungul râului.
 Reconstituirea oraşului Roma din timpul lui Tarquinus |
Datele tradiţiei istorice corespund în mare măsuri cu datările arheologice care consemnează realizarea unui cimitir comun, la mijlocul secolului al VIII-lea î.Hr., pe colina Esquilino ce înlocuieşte locurile de înmormântare aflate până atunci între zonele libere dintre sate.
Oraşul s-a format prin sinoicism, contopirea şi unificarea diferitelor sate instalate pe cele şapte coline, şi prin impunerea dominaţiei uneia dintre ele asupra celorlalte. Latinii de pe colina Palatină (Roma quadrata) s-au unit cu sabinii aflaţi pe colinele Esquilino, Viminale şi Quirinale. Oraşul a apărut în urma unei evoluţii lente marcată de războaie.
Cei care îşi impun autoritatea asupra acestor populaţii sunt etruscii, interesaţi de realizarea unui drum comercial spre sud. Ei vor introduce la Roma elementele urbanizării: o organizare politică, construcţii, asanarea mlaştinilor din câmpia Romei (care va duce la unirea satelor). Însuşi numele oraşului este derivat din etrusculgens ruma (numele unei divinităţi a alăptării, Ruma). Sub conducerea regilor Tarquini, Roma ia locul Albei Longa ca forţă politică dominantă în Latium. Construirea portului Ostia şi extinderea salinelor de la gura Tibrului (Via Salaria).
Data oficială a fost stabilită de către Varro (116-27 î.Hr.), în conformitate care conform legendei plasează întemeierea oraşului de către Romulus şi Remus la data de 21 aprilie 753 î.Hr., cunoscută mai ales prin expresia latină Ab Urbe condita ce înseamnă „de la fondarea cetăţii”. Cu toate acestea au existat şi alte date diferite propuse de scriitorii antici: Ennius, poetul latin din secolul al III–II-lea î.Hr., în scrierea sa Annalesînaintează data fondării la 875 î.Hr., istoricul grec Timaios Tauromenium (sec. IV-III î.Hr.) o plasează în anul 814 î.Hr. (simultan, cu apariţia Cartaginei), Fabius Pictor (III î.Hr.) dă anul 748 î.Hr. şi Lucio Tit anul 729 î.Hr..
Oraşul s-a format prin sinoicism, contopirea şi unificarea diferitelor sate instalate pe cele şapte coline, şi prin impunerea dominaţiei uneia dintre ele asupra celorlalte. Latinii de pe colina Palatină (Roma quadrata) s-au unit cu sabinii aflaţi pe colinele Esquilino, Viminale şi Quirinale. Oraşul a apărut în urma unei evoluţii lente marcată de războaie.
Cei care îşi impun autoritatea asupra acestor populaţii sunt etruscii, interesaţi de realizarea unui drum comercial spre sud. Ei vor introduce la Roma elementele urbanizării: o organizare politică, construcţii, asanarea mlaştinilor din câmpia Romei (care va duce la unirea satelor). Însuşi numele oraşului este derivat din etrusculgens ruma (numele unei divinităţi a alăptării, Ruma). Sub conducerea regilor Tarquini, Roma ia locul Albei Longa ca forţă politică dominantă în Latium. Construirea portului Ostia şi extinderea salinelor de la gura Tibrului (Via Salaria).
Data oficială a fost stabilită de către Varro (116-27 î.Hr.), în conformitate care conform legendei plasează întemeierea oraşului de către Romulus şi Remus la data de 21 aprilie 753 î.Hr., cunoscută mai ales prin expresia latină Ab Urbe condita ce înseamnă „de la fondarea cetăţii”. Cu toate acestea au existat şi alte date diferite propuse de scriitorii antici: Ennius, poetul latin din secolul al III–II-lea î.Hr., în scrierea sa Annalesînaintează data fondării la 875 î.Hr., istoricul grec Timaios Tauromenium (sec. IV-III î.Hr.) o plasează în anul 814 î.Hr. (simultan, cu apariţia Cartaginei), Fabius Pictor (III î.Hr.) dă anul 748 î.Hr. şi Lucio Tit anul 729 î.Hr..
Regalitatea. Intemeierea legendara a Romei.
Întemeierea legendară a oraşului Roma este realizată, la 21 aprilie 753 î.Hr., de cei doi gemeni Remus şi Romulus.
Relief cu Remus şi Romulus, Muzeul Massimo - altarul lui Marte, sec. I d.Hr.
|
Legenda începe cu eroul Aeneas, care după ce părăseşte Troia incendiată, după o lungă călătorie pe Marea Mediteranăajunge în Latinium unde se căsătoreşte cu Lavinia, fiica regelui Latinus. Aeneas înfiinţează oraşul Lavinium. Fiul lui Aeneas întemeiază oraşul Alba Longa. Aici după domnia a 12 urmaşi ai săi pe tron urcă tatăl legendarei Rheei Silvia, regele Numitor. Fratele acestuia, Amulius, îl înlătură de pe tron şi pune stăpânire pe putere, iar pe Rheei Silvia o transformă într-o vestală pentru a nu mai emite pretenţii la tron. Frumuseţea fetei îl face pe zeul Marte să se îndrăgostească de ea şi să cadă asupra ei sub forma unei ploi de aur. Drept urmare, iau naştere doi gemeni, Romulus şi Remus, care pentru a nu fi ucişi de Amulius sunt puşi într-un cufăr şi lăsaţi să plutească pe Tibru. Cufărul este purtat de ape până în grota Lupercaliilor la poalele Palatinului. Gemenii crescuţi la început de o lupoaică, mai apoi de păstorul Faustulus, devin doi tineri puternici.
În urma unor dispute cu nişte tineri din Alba Longa, sunt aduşi în faţa lui Numitor care-i recunoaşte. Romulus şi Remus reuşesc să-l readucă pe bunicul lor pe tron, după care se întorc pe meleagurile unde au crescut să înfiinţeze un oraş. După ce Romulus se instalează pe colina Palatin şi Remus pe colina Aventin, între cei doi începe o dispută cu privire la cel care a fost primul întemeietor al oraşului. Remus este ucis de fratele său în timp ce tăia brazda sfântă în jurul Palatinului. În urma acestor evenimente ia naştere oraşul Roma.
Legenda cunoaşte diferite variante, cele mai cunoscute fiind cele scrise de Vergiliu şi Titus Livius.
Primul rege al Romei, Romulus, instituie prima conducere politică la Roma – regalitatea. Este urmat la domnie de 7 regi, primii patru au fost latini şi sabini, ultimii trei au fost etrusci:
Romulus (753-717 î.Hr.) – a domnit 37 de ani, timp în care a purtat o serie de războaie împotriva vecinilor (mai ales împotriva sabinilor, cărora le-au răpit fiicele pentru a-şi asigura urmaşi). A organizat Senatul (cuprindea 100 de membrii) şi a împărţit societatea în patres şi curii. S-a asociat la domnie cu regele sabin Titus Tatius, care va dispare misterios în timpul unei furtuni, în mlaştina Caprei. După moarte a fost zeificat.
Numa Pompilius (717-673 î.Hr.) – este considerat întemeietorul cultului religios, a serviciului divin şi fondatorul diferitelor colegii de preoţi.
Tullus Hostilius (673-642 î.Hr.) - a cucerit şi a distrus oraşul Alba Longa, moment în care are loc lupta legendară dintre Horaţi şi Curiaţi. Organizează calendarul în 10 luni, plus 2 luni pentru acord, cu zile faste şi zile nefaste.
Ancus Marcius (642-617 î.Hr.) – extinde teritoriul oraşului până la mare, întemeiază portul Ostia, construieşte un zid de apărare şi un şanţ în jurul Romei, a făcut primul drum Via Salaria.
Lucius Tarquinus Priscusus (cel Bătrân) (617-579 î.Hr.) – primul rege etrusc; lui i se datorează construirea primelor hale din Forumul roman, lucrărilor de asanare a mlaştinilor, un canal de evacuare, a pus bazele templului de la Capitoliu şi a mărit numărul membrilor din Senat la 200.
Servius Tullius (578-535 î.Hr.) – a făcut o reformă prin care a încadrat în rândurile poporului roman alături de patricieni şi pe plebei; a repartizat cetăţenii pe centurii în funcţie de avere, a constituit comiţiile centuriale, aconstruit un zid de apărare în jurul celor şapte coline. Este ucis într-un complot condus de fiica şi ginerele său, care-i va lua locul pe tron.
Tarquinius Superbus (535-509 î.Hr.) – un adevărat tiran, a construit templul lui Jupiter pe Capitoliu. A nemulţumit poporul roman care s-a răsculat în urma răpirii virtuoasei Lucreţia de către fiul său, Sextus. Revolta, condusă de reprezentanţii nobilimii romane Lucius Iunius Brutus şi Collatinus, a avut drept rezultat alungarea regelui din Roma şi abolirea regalităţii.
Se instaurează un nou regim politic – republica, condusă de doi consuli aleşi. Primii consuli au fost Collatinus şi Brutus.
În urma unor dispute cu nişte tineri din Alba Longa, sunt aduşi în faţa lui Numitor care-i recunoaşte. Romulus şi Remus reuşesc să-l readucă pe bunicul lor pe tron, după care se întorc pe meleagurile unde au crescut să înfiinţeze un oraş. După ce Romulus se instalează pe colina Palatin şi Remus pe colina Aventin, între cei doi începe o dispută cu privire la cel care a fost primul întemeietor al oraşului. Remus este ucis de fratele său în timp ce tăia brazda sfântă în jurul Palatinului. În urma acestor evenimente ia naştere oraşul Roma.
Legenda cunoaşte diferite variante, cele mai cunoscute fiind cele scrise de Vergiliu şi Titus Livius.
Primul rege al Romei, Romulus, instituie prima conducere politică la Roma – regalitatea. Este urmat la domnie de 7 regi, primii patru au fost latini şi sabini, ultimii trei au fost etrusci:
Romulus (753-717 î.Hr.) – a domnit 37 de ani, timp în care a purtat o serie de războaie împotriva vecinilor (mai ales împotriva sabinilor, cărora le-au răpit fiicele pentru a-şi asigura urmaşi). A organizat Senatul (cuprindea 100 de membrii) şi a împărţit societatea în patres şi curii. S-a asociat la domnie cu regele sabin Titus Tatius, care va dispare misterios în timpul unei furtuni, în mlaştina Caprei. După moarte a fost zeificat.
Numa Pompilius (717-673 î.Hr.) – este considerat întemeietorul cultului religios, a serviciului divin şi fondatorul diferitelor colegii de preoţi.
Tullus Hostilius (673-642 î.Hr.) - a cucerit şi a distrus oraşul Alba Longa, moment în care are loc lupta legendară dintre Horaţi şi Curiaţi. Organizează calendarul în 10 luni, plus 2 luni pentru acord, cu zile faste şi zile nefaste.
Ancus Marcius (642-617 î.Hr.) – extinde teritoriul oraşului până la mare, întemeiază portul Ostia, construieşte un zid de apărare şi un şanţ în jurul Romei, a făcut primul drum Via Salaria.
Lucius Tarquinus Priscusus (cel Bătrân) (617-579 î.Hr.) – primul rege etrusc; lui i se datorează construirea primelor hale din Forumul roman, lucrărilor de asanare a mlaştinilor, un canal de evacuare, a pus bazele templului de la Capitoliu şi a mărit numărul membrilor din Senat la 200.
Servius Tullius (578-535 î.Hr.) – a făcut o reformă prin care a încadrat în rândurile poporului roman alături de patricieni şi pe plebei; a repartizat cetăţenii pe centurii în funcţie de avere, a constituit comiţiile centuriale, aconstruit un zid de apărare în jurul celor şapte coline. Este ucis într-un complot condus de fiica şi ginerele său, care-i va lua locul pe tron.
Tarquinius Superbus (535-509 î.Hr.) – un adevărat tiran, a construit templul lui Jupiter pe Capitoliu. A nemulţumit poporul roman care s-a răsculat în urma răpirii virtuoasei Lucreţia de către fiul său, Sextus. Revolta, condusă de reprezentanţii nobilimii romane Lucius Iunius Brutus şi Collatinus, a avut drept rezultat alungarea regelui din Roma şi abolirea regalităţii.
Se instaurează un nou regim politic – republica, condusă de doi consuli aleşi. Primii consuli au fost Collatinus şi Brutus.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)